,,căutând ceva se adâncește-n lună lebăda neagră ,,

Nov. 4, 2021

,,Şi-acum îmi amintesc acel sfârşit de dimineaţă. Acel chioşc de ziare din târgul Ieşilor, oraşul meu natal, acel început de pri- măvară. Primul număr al unei reviste mici, subţiri, alb-negru, fragile, cochete, numite Haiku. Dar mai ales captivante, pentru că spunea ceva despre Japonia. Frânturi, cam din toate artele, despre care mai citisem înainte dar, mai ales, mai mult despre ceva nou pentru mine, un anume soi ciudat de poezie. Era în 1990, imediat după evenimentele din decembrie. Eram curios, în 21 de ani încă nu auzisem niciodată cuvântul haiku. Nici nu bănuiam atunci ce impact fantastic va avea asupra întregii mele vieţi interioare. Aşa a început cea mai lungă călătorie spre alte tărâmuri, spre alte veacuri, spre mine însumi. Alături de Matsuo Bashō, sfântul haikuului, de Florin Vasiliu, maestrul teoretician, de Şerban Codrin, maestrul haijin, de Corneliu Traian Atanasiu, maestrul comentariilor kotobagaki şi de mulţi, mulţi alţi prieteni din toate colţurile lumii, din Japonia în Se- negal, din Muntenegru în Noua Zeelandă, din Noua Caledonie în Canada, din Mongolia în Trinidad-Tobago, din Brazilia în Israel, din Irlanda în Columbia, din Curaçao în Rusia...

Răsfoind acea revistă modestă, citind-o, am simţit nevoia să scriu şi eu la fel, părea atât de simplu. Am scris multe „poeme”, încercând să imit acele haikuuri. Aveam impresia că înţeleg to- tul, dar nu-mi reuşea mai nimic. Câteva minore micropoeme şi atât. Vreo 10 ani a durat prima parte a uceniciei mele fără sfârşit până ce, într-o seară, într-o cameră de hotel unde ne întâlneam din când în când cu Florin Vasiliu, care avea ceva prelegeri inginereşti prin ţară şi uneori prin Iaşi, am reuşit să dau de primul meu haiku. Şi a fost întâmplător în sensul că nu mi-am dat seama că e chiar un poem valoros. Eram în cercul Societăţii Române de Haiku din oraşul lui Eminescu şi Crean- gă vreo trei-patru tineri studenţi care aveau impresia că pot în- văţa totul din 5-7-5 silabe. Dintre ei, după 31 de ani, am rămas cu practica doar eu. În acea seară, presărată cu atâtea poveşti interesante despre Ţara Soarelui Răsare, scriitori români călă- tori în Japonia, paradoxuri, cărţi şi poezie, am citit fiecare câte un poem adus de acasă. Aşa era regula. Îl citeam şi ceilalţi îl comentau imediat, pe rând. Al meu era unul despre broască, un banal amfibian nepoetic despre care nu prea s-a obosit ni- meni să scrie. Doar La Fontaine şi Bashō. Am zis să îndrăznesc să mai adaug eu ceva, pe lângă zgomotul apei de la malul râului Sumida din Edo de acum mai bine de 300 de ani în urmă. O lună care se sparge. Şi uite-aşa am atentat, un pic inconştient, la onorabilul titlu de „poet al broaştei”... În Japonia, cred că poemul ăsta ar fi fost destul ca să mă facă celebru. Aici, însă... am avut avantajul unui anonimat care mi-a permis să încep o călătorie în linişte, de unul singur, prin mine însumi şi prin toată lumea fără să plec din loc.,, Eduard Țară 

Acest fragment face parte din volumul de poeme ,,luna în țăndări,, publicat la Editura Carte Inspirată.  Îți recomandăm cu căldură cartea, pentru a citi mai multe despre povestea drumului parcurs de autor către sine și către lumea haikuului. Și desigur, pentru a te încânta cu poemele pline de profunzime și de sensibilitate scrise de Eduard Țară.

Pentru detalii și comenzi: carteinspirata@gmail.com