May. 16, 2021

Haikuul - ,,nodul clepsidrei,, - Eduard Țară

 

,,Haikuul este un poem unic în literatura lumii,, ne spune Eduard Țară. 

Eduard Țară este un autor unic în literatura lumii. 

Este primul poet din lume premiat pentru haiku şi tanka pe 6 continente, în 35 de ţări. Din 2002, peste 225 de premii şi menţiuni internaţionale pentru haiku şi tanka scrise sau traduse în 23 de limbi diferite: bretonă, bulgară, castiliană, catalană, croată, engleză, franceză, germană, irlandeză, italiană, japoneză, maghiară, norvegiană, olandeză, papiamentu, poloneză, portugheză, română, rusă, sârbă, slovenă, suedeză, wolof.

Este publicat în numeroase antologii naţionale şi internaţionale. Iar anul acesta am avut șansa, bucuria și onoarea de a deveni editorul acestui autor pe care eu îl consider unul de geniu. 

În curând, la Editura Carte Inspirată, va fi publicat volumul său de poeme haiku, intitulat ,,luna în țăndări,,.

Poeme ce au darul de a face să vibreze ființa fiecărui cititor sensibil la frumos.

Cu generozitate, Eduard Țară a răspuns pentru noi la câteva întrebări, răspunsuri din care aflăm cum s-a țesut povestea legăturii dintre un haijin cu talent și...haikuurile sale de aur.

 Când, cum, cine, ce și de ce...haiku ?

(partea I)

1.  Când, cum  a apărut haikuul în viața ta?

Pentru mine, acest gen de poezie există din primăvara anului 1990, când mi-am cumpărat de la un chioşc de ziare primul număr al revistei Haiku, editată în Bucureşti de domnul Florin Vasiliu. De un an şi ceva eram student la matematică-fizică. Coborâsem dealul Copoului de la cursuri şi m-am oprit la Fundaţie, un pic mai jos de statuia lui Mihai Eminescu de lângă Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi. Îmi făcusem un obicei din mersul la acel chioşc, eram interesat de publicaţii „altfel”, în general de cele care spuneau despre trezirea spirituală. Habar n-aveam despre haiku. Până atunci, nu mai auzisem niciodată acest cuvânt şi m-a intrigat, voiam să ştiu despre ce este vorba. În cei 20 de ani trăiţi într-un regim comunist, aveam o afinitate de neînţeles pentru miracolul japonez, pentru spaţiul misterios al culturii nipone. Karate, origami, bonsai erau artele despre care mai citisem câte ceva, dar despre poezia japoneză nu ştiam absolut nimic. Revista mai sus-pomenită mi-a deschis apetitul pentru cunoaştere. Celebrul poem cu broasca al lui Bashō m-a fascinat pentru că spunea laconic ceva profund într-un mod extrem de banal. Am reuşit să aflu apoi de cartea „Interferenţe lirice-constelaţia haiku”, apărută în 1989, scrisă de Florin Vasiliu şi Brânduşa Steiciuc pe care am şi cumpărat-o, citit-o, studiat-o. M-am apucat să scriu crezând că nu poate fi atât de greu. Mă înşelasem.

 2.     Ce transformări a produs  în înteriorul tău și în viața ta faptul că ai început să scrii poeme haiku ?

Am început să văd lucrurile care mă înconjoară într-o altă lumină, în alt context, să le descopăr roluri nebănuite, să văd conexiuni pe care nu eram capabil să le văd cu ceilalţi ochi. Lucrurile mici, umile reuşeau să-mi spună ceva. Mi-au atras atenţia, m-am educat să le observ, să am răbdare cu ele. De multe ori, m-am abandonat doar ca să devin, dintr-un simplu observator, un contemplativ. Naveta pe care o făceam la pas vreme de cel puţin 3 ore pe zi pe coclaurile pustii din sudul Iaşului, unde aveam un post de suplinitor la o şcoală de gimnaziu, mă elibera de toate constrângerile societăţii, de toate regulile pe care trebuia să le respect în comunicarea cu ceilalţi, de toată atenţia pe care trebuia să o acord oraşului, tehnicii, artificialului de orice fel. Comunicam cu natura fără cuvinte, altfel, şi asta era fantastic. Aveam timp destul să văd cerul, iarba, buburuzele, păducelul înflorit, melcii, roua, bălţile, noroiul şi gheaţa, fulgii de zăpădă, furnicile, buruienile, porumbul uscat şoptind în vânt, ploaia din livada cu meri. Dacă nu te simţi liber în natură, dacă nu te simţi în largul tău acolo, nu ştiu în ce măsură te mai poţi conecta la profunzimile lumii şi ale universului.

 3.     Cine au fost acei ghizi, profesori, maeștri care te-au călăuzit și inspirat în drumul tău către spiritul  autentic al haikuului?

Primul maestru în ale haikuului mi-a fost scriitorul Florin Vasiliu. Am participat câţiva ani la şedinţele cercului Societăţii Române de Haiku din Iaşi, unde am descoperit că există şi altfel de poezie, cu foarte multe reguli estetice necunoscute mie. De la el am învăţat teoria haikuului.

Al doilea maestru a fost poetul Şerban Codrin, cel care mi-a dat exemplele cele mai clare că se poate scrie haiku de înaltă calitate în limba română respectând toate regulile formale şi estetice. De la el am învăţat faptul că aş putea scrie.

Al treilea maestru este unul universal, un maestru colectiv. Învăţ foarte multe din poemele câştigătoare ale concursurilor internaţionale de haiku pe care le citesc. De la acest „maestru” am învăţat şi învăţ cel mai mult. Uneori poartă numele lui David Cobb, alteori al lui Ron Moss, Dorota Pyra sau Carolyn Hall, Adjei Agyei-Baah sauDjurdja Vukelic-Rozic, Jordi Climent Botella, Kala Ramesh sau Rosa Clement.  Mereu apar surprize, în ciuda faptului că, aparent, a fost deja spus totul.

În ordine cronologică, al patrulea maestru care mi-a deschis ochii asupra lucrurilor nespuse dintr-un poem haiku a fost poetul Corneliu Traian Atanasiu, ale cărui comentarii sunt la fel de preţioase şi inspirate ca poemul în sine. În acest fel, am putut descoperi adâncimi şi înţelesuri pentru nişte poeme care, altfel, nu mi-ar fi spus mai nimic.

 4.     Care au fost cea mai interesantă, de impact experiență pe care ai avut-o,  în călătoria ta ca haijin?

În Japonia, există dintotdeauna tradiţia unor turniruri poetice, seri în care poeţii se adună în jurul unui maestru şi concurează cu poeme pe o anumită temă. Anonime, scrise pe o bucată de hârtie. Faptul că sunt un vânător asumat de premii la concursurile internaţionale a fost, şi este în continuare, cea mai interesantă experienţă ca poet. „Vânând” premii pentru o colecţie personală, m-am descoperit pe mine. Mulţi poeţi afirmă că scriu pentru ei înşişi şi că le este suficient. Şi mulţi poeţi mai afirmă că poemele lor nu sunt scrise pentru concursuri, acestea dăunând poeziei, purităţii ei. Este foarte adevărat că poezia o scrii pur şi simplu pentru că aşa simţi, că trebuie scrisă. Dar nu e scrisă pentru a o citi doar tu. E o consemnare a unei trăiri personale la care este martor, vrei-nu vrei, şi altcineva. Poezia este scrisă pentru un martor, asta e clar. El este Dumnezeu şi ar fi suficient doar atât. Dar unii doresc să lărgească într-un cerc mai mare acest sentiment de comuniune. Asta am simţit şi eu. Cât despre ideea că un poet nu trebuie să scrie pentru concursuri, e discutabilă. Pentru mine, orice concurs a fost motorul, motivaţia de a compune. Personal, nu aş fi ajuns să scriu atâtea poeme valoroase dacă nu ar fi fost concursurile la care am participat. Ele au fost cele care m-au obligat să devin mai bun pe zi ce trece, să mă întrec pe mine însumi, să explorez spaţii culturale la care, altfel, nici nu m-aş fi gândit, să-mi lărgesc orizontul lingvistic, simbolistic. Doar aşa am reuşit să scriu sau să traduc de unul singur poeme în 25 de limbi diferite şi să fiu şi premiat. Concursurile m-au obligat să fiu atent şi la ceilalţi, să mă bucur şi pentru poemele altora ca şi cum le-aş fi scris chiar eu. Şi o fac din toată inima. Mi-a adâncit senzaţia de comuniune cu creatorii de frumos. Faptul că poemul compus de tine vorbeşte cuiva mult mai mult decât îi spune numele tău este extraordinar, asta e adevărata satisfacţie pe care o are un poet de haiku. E o experienţă de care un poet care nu participă la concursuri nu are parte. Personal, accept fără rezerve riscul de a nu fi premiat, de a nu mă ridica la nivelul aşteptărilor, decât să-mi fie frică să-mi pierd „reputaţia” participând cu un poem mai puţin inspirat, dar care mie îmi place. Competiţia face parte din viaţă, iar poetul este şi el un om. Adică imperfect.

 5.     Care sunt visele, dorințele, proiectele tale legate de haiku?

Proiectele mele legate de haiku sunt incluse în proiecte un pic mai largi, de exemplu de a scrie tanka şi renga, poeme-în-lanţ. Pe plan intern, aş dori să urmez calea lui Şerban Codrin, de a crea o arhitectură poetică, aşezând poemele într-o ordine simbolică a înţelesurilor lumii, în ritmuri ancestrale şi celeste. În lume, aş dori să continui cât pot de mult să cuceresc noi spaţii culturale şi lingvistice cu haikuurile mele, să fiu pionier în zone neatinse de poeţi români, să descopăr insule de haiku de negăsit încă pe atlasul liricii nipone. Până acum am cucerit 33 de ţări de pe aproape toate continentele, am legat, în numele haikuului, România de insule de haiku izolate lingvistic de comunitatea internaţională de haiku şi de care publicul de limbă engleză sau japoneză nici nu are habar. Un exemplu clasic este Curaçao. Mai am de cucerit continentul pinguinilor, Antarctica, dar aici e foarte greu pentru că staţiunile polare de cercetare şi explorare nu organizează concursuri literare de niciun fel, cu atât mai puţin de poezie sau de haiku. Am pierdut ocazii importante de a fi premiat în Mexic, Filipine, Iran, Lituania, Grecia, Costa Rica, Chile, Ghana, Mongolia, Africa de Sud unde au fost organizate ocazional concursuri de profil. În aşteptarea deschiderii din nou a acestor spaţii şi  a altor orizonturi, am doar un front de lucru virtual. Proiectele editoriale nu au fost niciodată prioritare pentru mine. De aceea, abia acum, după 31 de ani de când am aflat că haikuul există şi la 19 ani de la primul premiu obţinut la un concurs internaţional, am decis să debutez cu volum.

(...)

,,Haikuul este doar nodul clepsidrei, el face posibilă curgerea trăirilor dintr-un registru în altul.,,

( - va continua - )

Mulțumesc, Eduard Țară, pentru povestea frumoasă pe care o împărtășești cu noi și în mod special pentru haikuurile deosebite, care în curând vor putea fi citite de iubitorii genului, în volumul ,,luna în țăndări,, , publicat la Editura Carte Inspirată.

Clara Toma,

editor

 

....................................................