Mar. 8, 2021

Kimiko - fragment din cartea Kokoro, Lafcadio Hearn

,,Pentru a câștiga un renume în profesia ei, o gheișă trebuie să fie frumoasă sau foarte inteligentă, iar cele renumite au de obicei ambele calităţi – fiind alese la o vîrstă fragedă de profesorii lor, care întrevăd astfel de calități. (...)

Kimiko întruchipa idealul de frumusețe japonez, un standard ce nu corespunde decît uneia din o sută de mii de femei. De asemenea, ea era mai mult decît inteligentă: ea era perfectă. (...)Prima ei apariție publică a dat emoţii lumii animate din Kyoto. Era evident că ar fi putut face aproape orice cucerire ar fi dorit, iar soarta era de partea ei.(...)

Era perfect formată pentru profesia ei. Fusese învățată cum să se comporte aproape în orice situaţie. Cunoştea, de asemenea, tot ceea ce ar fi trebuit să ştie despre: puterea frumuseţii și slăbiciunea pasiunii; arta promisiunii și valoarea indiferenței; toată nebunia și tot răul ce există în inima unui bărbat. (...)

Într-o zi, a început să circule vestea uluitoare că, în sfîrşit, inima lui Kimiko s-a înmuiat. Ea a plecat cu cineva în stare să-i ofere toate chimonourile frumoase pe care şi le dorea – cineva dornic de a-i da, de asemenea, şi o poziție socială, reducînd la tăcere bîrfele despre trecutul ei nonconformist – cineva dispus să moară pentru ea de zeci de ori, cineva care era deja mort pe jumătate, din dragoste pentru ea. (...)

Kimiko era diferită de alte gheişe prin nobleţea originii sale. Înainte de a-şi luat un nume profesional, numele ei era Ai, care, scris cu caracterul adecvat, înseamnă dragoste. Scris cu un alt caracter pentru acelaşi sunet, înseamnă durere. Povestea lui Ai fost una de dragoste, dar şi de durere. (...)

În a patra lună a calendarului lunar, Kimiko a fost condusă în casa pregătită pentru ea – un loc în care să uite toate realitățile neplăcute ale vieții – un fel de palat din poveşti. Acolo ar fi trebuit să se simtă ca renăscută. Dar primăvara a trecut, iar vara a venit – însă, Kimiko a rămas pur și simplu Kimiko. Ea a încercat de trei ori, din motive nespuse, să amîne ziua căsătoriei.

În luna a opta, Kimiko a încetat să mai tegiverseze lucrurile, exprimîn­du-şi motivele cu mare delicateţe, însă foarte ferm:
„A sosit vremea să-ţi destăinui tot ceea ce am amînat să-ţi spun pînă acum. De dragul mamei care mi-a dat viaţă şi de dragul surorei mele mai mici, am trăit în iad. Acesta este trecutul, dar focul mă arde încă şi nu pot să scap de arsura sa. Nu se cuvine ca o femeie ca mine să intre într-o familie onorabilă – nici să îţi aducă pe lume un fiu – nici să îţi clădească un cămin... Dă-mi voie să-ţi spun, deoarece eu cunosc răul mult mai bine decît tine... Niciodată nu voi fi eu soția ta, pentru a deveni ruşinea casei tale. Pot să îţi ţin companie, să ne distrăm împreună, să fiu invitata ta pentru o oră – şi nu o fac pentru daruri. Cînd nu voi mai fi cu tine – desigur, va veni şi ziua aceea! – vei înţelege mai bine ce îţi spun acum. Îţi voi fi dragă în continuare, dar nu ca acum – căci asta este nebunie. Îţi vei aminti aceste cuvinte, spuse din inimă. O doamnă adevărată, delicată, va fi aleasă pentru tine, pentru a deveni mama copiilor tăi.
Dragostea mea, eu sînt doar nebunia ta – o iluzie, un vis, o umbră trecătoare prin viaţa ta. Poate, cu timpul aş putea însemna mai mult pentru tine, dar o soție pentru tine niciodată – nici în această existență și nici în cea viitoare. Cere-mi asta încă o dată – și voi pleca.”

În luna a zecea, fără nici un motiv, Kimiko a dispărut – s-a disipat – a încetat să mai existe.
Nimeni nu a știut cînd, unde sau cum a plecat. Lunile s-au transformat în ani, nimeni din miile de persoane care o cunoscuseră și o admiraseră pe frumoasa dansatoare, nu au mai văzut-o pe Kimiko niciodată. (...)

Timpul usucă toate lacrimile și liniștește toate nostalgiile; și nici măcar în Japonia, nu încearcă cineva să moară de două ori pentru aceeași disperare. Iubitul lui Kimiko a devenit mai înțelept; au găsit o persoană foarte plăcută pentru a-i fi soţie, care i-a dăruit un fiu. Au mai trecut alţi ani, iar în casa din poveşti, unde fusese odată Kimiko, era acum fericire.

Într-o dimineață, la casa aceea, a venit o călugăriţă ce părea că adună pomeni, iar copilul auzind strigătul ei budist „Ha-ii! ha-ii!”, a alergat la poartă.
Curînd după aceea, o servitoare, aducînd pomana de orez obişnuită, s-a mirat să vadă călugărița mîngîind copilul şi şoptindu-i ceva. Apoi copilul i-a strigat servitoarei: „Lasă-mă pe mine să ofer!” – iar călugăriţa a rugat-o şi ea, păstrîndu-şi chipul în umbra pălăriei sale mari de paie: „Vă rog să permiteţi copilului să-mi dea pomana.” În momentul acela, băiatul a pus orezul în castronul călugăriţei-cerșetoare.
Apoi ea i-a mulţumit şi l-a întrebat – „Acum vrei să-mi repeţi cuvintele pe care te-am rugat să le spui tatălui tău?” Iar copilul a murmurat – „Tată, cineva pe care nu o vei mai întîlni niciodată în lumea aceasta, spune că inima ei se bucură văzîndu-l pe fiul tău.”
Călugărița a rîs încet, l-a mîngîiat din nou și a plecat repede.
Iar servitoarea a rămas locului, mirată mai mult ca oricînd, în timp ce copilul a alegat la tatăl său pentru a-i spune cuvintele cerşetoarei.
Ochii tatălui s-au înceţoşat auzind aceste cuvinte şi el a plîns, pentru că el şi numai el știa cine fusese cerşetoarea de la poartă – şi sensul sacrificiului ei ascuns.

Acum, el se gîndeşte profund, dar nu spune nimănui nimic.
Ştie că spațiul dintre doi sori este mai mic decît distanța dintre el și femeia care l-a iubit.,,

(Kimiko, extras din cartea KOKORO - Păreri și ecouri despre viața interioară japoneză, autor Lafcadio Hearn.

Traducerea: Neculai Amălinei - Shogun Center for Japanese Studies (www.shogun.ro)

Publicată recent la: Editura Ascendent (www.edituraascendent.ro)

Disponibilă în rețeaua de distribuție a editurii cât și prin comenzi la: cartiascendent@gmail.com 
 
............................