Oct. 30, 2020

...am început să mă iubesc

Am început să învăț să mă iubesc când mi-am privit cu blândețe demonii ce-mi făcuseră ravagii prin viață.
Când am zâmbit fantomelor trecutului, care încă îmi bântuiau prezentul.
Când mi-am privit cu bunăvoință, pentru prima oară, firele albe de păr, ridurile vizibile sub fondul de ten, ochelarii pentru vedere la apropiere.
Când am râs prima oară de piticii mei zurlii de pe creier, când n-am mai căutat să-mi gonesc stolurile de păsărele ce-mi zburătăceau prin minte.
Când nu mi-am mai lăsat viciat respectul față de mine din cauza viciilor, metehnelor, păcatelor mele.
Când am decis că merit să privesc către soare chiar și atunci când, stând în calea lui, îmi văd umbra întinzându-și brațele lungi și cenușii pe pământ.
Mă iubesc de când mă uit, cu răbdare, la rănile nevindecate și nu mai tind să le bandajez precar, să le camuflez ori să le grăbesc vindecarea.
Mă iubesc de când nu mai vreau să obțin, cu disperare, transformarea, versiunea mea cea mai bună, schimbarea.
Mă iubesc, de când îmi binecuvântez, în fiecare clipă, Starea. Starea de a Fi, așa cum Sunt, în perfecțiunea imperfecțiunilor mele.
Mă iubesc învățând, când e nevoie, să alchimizez erorile din cuvintele și din faptele mele și ale celorlalți.
Mă iubesc, eliberându-mă, prin iertare, de orice oroare, creată, din neștiință, din neputință, din frică, de ființa mea sau de a altcuiva.
Mă iubesc învățând să iubesc, în felul meu, toate manifestrările Vieții și ale Divinității, în orice fel și chip s-ar arăta ele.
Mă iubesc dăruindu-mi mie întregul recompus cu fiecare părticică ce o dăruiesc lumii din ființa mea.
Mă iubesc bucurându-mă că mai am de aflat și de spus despre iubire, că mai am de trăit iubind, iubindu-mă ...
 
 
Clara T