...din cărți , de la oameni, din viață...

May. 18, 2021

 

Haikuul - ,,o răspântie de unde poţi lua la picior diferite cărări, spre locuri diverse.,, 

Să descoperim împreună noi taine ale poemului haiku, împărtășite în cele ce urmează de Eduard Țară, acest haijin renumit pentru poemele sale cu totul speciale.

 

 

 

Când, cum, cine, ce și de ce...haiku ?

     (partea a II-a)

 

 

Ce?

 1.     Ce înseamnă pentru tine poezia haiku? O definiție personală...

Haikuul este un poem unic în literatura lumii. Haikuul este poemul care nu poate exista fără angajarea cititorului în căutarea de înţelesuri. Este o invitaţie, o introducere cu elemente concrete, din natură, pe care o pui la dispoziţie cititorului pentru a pătrunde în diferite poveşti şi unde acesta este tentat să păşească mai departe adăugând şi recuzită proprie. Haikuul este calea pe care i-o arăţi celui care-l citeşte, dar căruia nu-i pui la îndemână decât nişte indicii. Haikuul este doar nodul clepsidrei, el face posibilă curgerea trăirilor dintr-un registru în altul. Este adâncimea, în egală măsură, de dincolo de suprafaţa apei, dar şi cea a cerului înstelat pe care îl reflectă. Este un poem care-ţi permite accesul la momentul de iluminare personală descoperind acel „ aha!”, „evrika!”. Este antecamera pentru un labirint de înţelesuri şi de straturi emoţionale. Este jocul dinamic de umbre pe care-l face perdeaua, sub respiraţia brizei de mare, pe peretele îndepărtat al camerei.

 2.    Ce ai spune despre haiku pentru a stârni interesul unei persoane care nu a auzit niciodată de acest gen de poem?

I-aş spune că haikuul este acea floare neştiută de pe crenga unui pom pe care o poate găsi doar hoinărind prin pădure, sătul de căldura asfaltului, de pandemie sau de răceala inteligenţei artificiale. Este medicamentul ieftin şi fără efecte adverse contra depresiei şi plictiselii cronice, aflat mereu la îndemâna oricui, fără reţetă, dar ascuns în rândurile doi-trei, în spatele ambalajelor frumos colorate, şi niciodată recomandat de farmacişti pentru că nu aduce profit. E o piatră preţioasă dacă faci efortul minim să te apleci să o culegi din noroi şi apoi să o speli acasă să vezi ce-i cu ea. Haikuul nu e un poem elitist, de aceea poate fi abordat de oricine are un anumit interes pentru lucrurile spuse simplu şi inteligent, fără figuri de stil. În istoria literaturii japoneze au rămas celebri, alături de împăraţi şi nobili, chiar şi oameni de o condiţie modestă, de la ţărani la negustori, numele lor fiind pomenit de-a lungul veacurilor numai pentru că au scris un poem antologic. Unul singur. Care gen literar îţi mai poate oferi o şansă atât de mare?!

3.     Ce NU este haikuul?

Haikuul nu este nici aforism, nici micropoem, nici epigramă. Nu este orice stanţă de trei versuri dispuse în tiparul 5-7-5 silabe. Nu este despre „mine” în mod explicit, ci despre orice altceva din natură, inclusiv despre mine, dar prin simboluri, prin aluzii îndepărtate.  Nu este o descriere a naturii, un pastel, un tablou. Nu este o poezie abstractă à la Nichita Stănescu. Nu este o haină incompletă, ci una de înaltă ţinută, dar fără stridenţele à la Lady Gaga din tinereţe. Nu este sobrietate de dragul sobrietăţii, nu este academism, nu este elitism. Nu este o banalitate, ci o înlănţuire codificată de cuvinte banale sub care descoperi adâncimi de înţelesuri. Nu este drumul spre o fundătură, ci o răspântie de unde poţi lua la picior diferite cărări, spre locuri diverse. Nu este despre frumos al cuvintelor, ci despre frumosul profunzimii înţelesurilor cuvintelor. Nu este despre a aşeza cuvintele în aşa fel încât „să dea bine”, „să dea pe spate”, ci despre a înlănţui cuvintele aşa încât să transmită o dorinţă a cititorului de a continua să se întrebe, să caute soluţii, să se uimească de înţelesurile sugerate, găsite. Nu este despre o întâlnire la o bere cu prietenii, ci despre o contemplare dinamică la o masă fără altceva nimic în faţă decât micro şi macrouniversul.

4.     Ce cărți despre haiku, pe care le-ai citit și le-ai găsit valoroase, le-ai recomanda și altor cititori?

În limba română ne putem familiariza cu universul haikuului citind volumele „Interferenţe lirice-constelaţia haiku”, de Florin Vasiliu şi Brânduşa Steiciuc, „Introducere în poemul japonez haiku”, „Poemul haiku în România” şi „Lirica japoneză”, ultimele semnate de Florin Vasiliu. Iar dintre cărţile de haiku, pentru delectare cu poeme memorabile, aş recomanda volumele „Marea tăcere” de Şerban Codrin, „Matsuo Basho, Hokku-Aki”, traducere din limba japoneză de Neculai Amălinei şi antologiile concursurilor internaţionale, în special cele organizate în limba engleză.

 5.     Ce  ,,ingrediente,, interioare crezi că este important să aibă cineva pentru a scrie haikuuri reușite?

În primul rând, o anume aplecare spre interiorizare este absolut necesară. Un contemplativ, un meditativ având mintea receptivă şi orientată spre un univers care îţi spune ceva este mai aproape de haiku decât un om superficial şi repede schimbător. Apoi, este nevoie de o anumită smerenie naturală sau cultivată, ca poetul să uite de el atunci când scrie. Haikuuri reuşite va putea scrie oricine va fi capabil să se lepede de poezia occidentală şi să cultive cumpătarea în a-şi exprima trăirile, o stare de însingurare temporară necesară pentru a-şi stăvili lirismul debordant. E necesar să fim înclinaţi spre a nu spune lucrurile direct, ci în mod aluziv, pe ocolite, prin intermediul asocierilor subînţelese, simbolurilor. E important să ştii să dai de înţeles, nu să explici. Să fii şi evaziv, dar şi să exprimi ceva cu claritate, fără forţări de limbaj. Să sugerezi o poveste cu multe înţelesuri, fără ca ea să fie întreagă, fără a utiliza cuvinte care să sărăcească variantele de dezvoltare în mintea cititorului, fără să-i taie cheful de a călători cu gândul din ce în ce mai departe.

6.     Ce anume crezi că ar putea influența răspândirea  haikuului, așa încât să poată ajunge și la noi în țară cunoscut, îndrăgit, citit și scris ca în multe alte țări din Europa?

În Japonia, haikuul este o poezie populară chiar şi după 300 şi ceva de ani de când a fost „descoperită”. Este proaspătă, deşi se scriu milioane de poeme pe an. Odată cu Shiki, a pătruns în lume prin intermediul Americii. Dar multe alte spaţii culturale, cum ar fi de exemplu Brazilia acum 100 de ani, au primit haikuul direct de la poeţi japonezi. Faptul că în România există şi în spaţiul online surse de informare despre ce este şi cum se scrie haiku, împreună cu forme de practicare a acestui poem prin concursurile organizate de grupul Romanian Kukai, este un lucru extrem de benefic. Pentru o audienţă mai mare, de bun augur ar fi organizarea unor concursuri cu miză substanţială, sponsorizate de companii care să beneficieze în mod direct de creaţiile câştigătoare. De exemplu, în Japonia, firma ItoEn a ajuns anul acesta la cea de-a 32-a ediţie şi popularizează haikuul afişând poemele câştigătoare pe ambalajele sticlelor şi dozelor de ceai pe care le comercializează în întreaga lume. Este vorba despre milioane de potenţiali cititori. Premiile în bani sunt pe măsură, ceea ce încurajează chiar şi participarea începătorilor. În felul acesta, popularizarea haikuului capătă proporţii însemnate şi este cultivat de oameni de toate vârstele, din toate categoriile sociale. Un avantaj este că haikuul este un poem care necesită un spaţiu redus pentru publicare sau afişare, lucru posibil pe aproape orice produs comercial, de la ciocolată şi până la tricouri. Cumperi ceva ce-ţi place şi te trezeşti că participi la un act cultural citind, aflând despre haiku. Şi, bineînţeles, fiind apoi tentat să încerci şi tu să devii câştigător.

 7.     Ce întrebări despre haiku nu și-au găsit încă răspunsurile  și le cauți încă?

Cândva aveam o mulţime de întrebări, primeam răspunsuri pe care, spre disperarea mea, nu le înţelegeam. Apoi le puneam din nou cu acelaşi rezultat, ca într-un cerc din care nu mai puteam ieşi. Ucenicia mea continuă, dar acum cu mult mai puţine întrebări. Între timp, am descoperit răspunsuri la ceea ce era de lămurit. Aş pune însă întrebarea „de ce?” unor autori cu destul de mulţi adepţi care încearcă să deturneze haikuul. Asta, sub pretextul că haikuul trebuie musai inovat, universalizat. În spaţiul haikuului de limbă engleză, americanii au impus o direcţie mai puţin inspirată. Au renunţat la criteriile de excelenţă, permiţând, în numele diversităţii, o abordare destul de haotică şi de neînţeles. Bunăoară, s-a renunţat la ritm. Se spune că 5-7-5 onji din japoneză nu înseamnă 5-7-5 silabe în engleză sau în alte limbi. Că 17 silabe ar spune în engleză mult mai multe lucruri decât spun ele în limba japoneză. Oare cum se calculează numărul ideilor exprimate în cele 17 silabe în diferite limbi? Este adevărat că onji nu este echivalent cu silaba, dar ce legătură are acest lucru cu promovarea aritmiei într-un haiku?! S-a ajuns la aberaţii de tipul că un poem scris în ritmul 5-7-5 silabe să nu fie considerat un poem reuşit chiar dacă respectă toate regulile estetice ale unui haiku autentic. Unele societăţi americane de haiku afişează chiar semnul „interzis 5-7-5”. Trist, dar adevărat. E foarte „cool” să respingi ritmul acesta sau orice alt ritm chiar dacă în haiku acesta este definitoriu. Poemul nipon în general, haikuul în special, este legat indisolubil de respiraţie, deci de un ritm. O altă aberaţie promovată via America ar fi renunţarea la kigo, cuvântul sezonal. Se doreşte înlocuirea lui cu un cuvânt-cheie universal, argumentul fiind că anotimpurile nu se exprimă la fel în toată lumea. Perfect adevărat, dar fiecare loc are un ritm sezonier al lui, există anumite elemente climatice care definesc un calendar local al anotimpurilor. Aşadar, cuvintele-cheie ar sărăci diversitatea poemelor prin faptul că avem la îndemână extrem de puţine cuvinte care să exprime o universalitate referitoare la natură.  Este de notorietate că revistele de limbă engleză care promovează haikuul publică şi poeme care nu mai au nimic din ceea ce ar trebui să aibă un haiku. Inovarea nu este întotdeauna calea spre calitate şi profunzime. O dovedesc poemele neinspirate ale multor autori care scriu despre dinozauri, anusuri, ozn-uri sau alte năzbâtii care au legătură mai degrabă cu fandoseala intelectuală tipică vestului îndepărtat sau apropiat, cu băgarea în seamă şi mai puţin cu estetica niponă, ea însăşi de o universalitate şi sensibilitate fără tăgadă.

 

 Care...

1.     ...a fost primul haiku scris de tine ?

 

în urma broaştei –

un plescăit în noapte

şi luna ţăndări

 

2.     ...îți este haikuul cel mai drag din toate pe care le-ai scris?

 

blossom by blossom

the old cherry tree

gathers light

 

floare cu floare

bătrânul cireş

adună lumina

3.     ...este haikuul  tău preferat scris  de un haijin român?

 

dulceaţă de fragi –

prea puţin din mireasma

pădurii-n amurg

 

Şerban Codrin

 4.     ...este poemul tău preferat scris de un haijin de peste hotare?

 

to return

or not to return

winter twilight

 

Leszek Szeglowski, Polonia

 5.     ...este acel haiku scris de unul din marii maeștri japonezi ai haikuului, pe care simți să îl amintești aici, în încheiere?

 

古池や蛙飛こむ水のをと

 

furu ike ya

kawazu tobi komu

mizu no oto

 

vechea băltoacă –

doar săritura broaştei

şi-al apei zgomot

.........

 

Mulțumesc, Eduard Țară, pentru povestea frumoasă pe care o împărtășești cu noi și în mod special pentru haikuurile deosebite, care în curând vor putea fi citite de iubitorii genului, în volumul ,,luna în țăndări,, , publicat la Editura Carte Inspirată.

 

Clara Toma, editor

 

 

May. 16, 2021

 

,,Haikuul este un poem unic în literatura lumii,, ne spune Eduard Țară. 

Eduard Țară este un autor unic în literatura lumii. 

Este primul poet din lume premiat pentru haiku şi tanka pe 6 continente, în 35 de ţări. Din 2002, peste 225 de premii şi menţiuni internaţionale pentru haiku şi tanka scrise sau traduse în 23 de limbi diferite: bretonă, bulgară, castiliană, catalană, croată, engleză, franceză, germană, irlandeză, italiană, japoneză, maghiară, norvegiană, olandeză, papiamentu, poloneză, portugheză, română, rusă, sârbă, slovenă, suedeză, wolof.

Este publicat în numeroase antologii naţionale şi internaţionale. Iar anul acesta am avut șansa, bucuria și onoarea de a deveni editorul acestui autor pe care eu îl consider unul de geniu. 

În curând, la Editura Carte Inspirată, va fi publicat volumul său de poeme haiku, intitulat ,,luna în țăndări,,.

Poeme ce au darul de a face să vibreze ființa fiecărui cititor sensibil la frumos.

Cu generozitate, Eduard Țară a răspuns pentru noi la câteva întrebări, răspunsuri din care aflăm cum s-a țesut povestea legăturii dintre un haijin cu talent și...haikuurile sale de aur.

 Când, cum, cine, ce și de ce...haiku ?

(partea I)

1.  Când, cum  a apărut haikuul în viața ta?

Pentru mine, acest gen de poezie există din primăvara anului 1990, când mi-am cumpărat de la un chioşc de ziare primul număr al revistei Haiku, editată în Bucureşti de domnul Florin Vasiliu. De un an şi ceva eram student la matematică-fizică. Coborâsem dealul Copoului de la cursuri şi m-am oprit la Fundaţie, un pic mai jos de statuia lui Mihai Eminescu de lângă Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi. Îmi făcusem un obicei din mersul la acel chioşc, eram interesat de publicaţii „altfel”, în general de cele care spuneau despre trezirea spirituală. Habar n-aveam despre haiku. Până atunci, nu mai auzisem niciodată acest cuvânt şi m-a intrigat, voiam să ştiu despre ce este vorba. În cei 20 de ani trăiţi într-un regim comunist, aveam o afinitate de neînţeles pentru miracolul japonez, pentru spaţiul misterios al culturii nipone. Karate, origami, bonsai erau artele despre care mai citisem câte ceva, dar despre poezia japoneză nu ştiam absolut nimic. Revista mai sus-pomenită mi-a deschis apetitul pentru cunoaştere. Celebrul poem cu broasca al lui Bashō m-a fascinat pentru că spunea laconic ceva profund într-un mod extrem de banal. Am reuşit să aflu apoi de cartea „Interferenţe lirice-constelaţia haiku”, apărută în 1989, scrisă de Florin Vasiliu şi Brânduşa Steiciuc pe care am şi cumpărat-o, citit-o, studiat-o. M-am apucat să scriu crezând că nu poate fi atât de greu. Mă înşelasem.

 2.     Ce transformări a produs  în înteriorul tău și în viața ta faptul că ai început să scrii poeme haiku ?

Am început să văd lucrurile care mă înconjoară într-o altă lumină, în alt context, să le descopăr roluri nebănuite, să văd conexiuni pe care nu eram capabil să le văd cu ceilalţi ochi. Lucrurile mici, umile reuşeau să-mi spună ceva. Mi-au atras atenţia, m-am educat să le observ, să am răbdare cu ele. De multe ori, m-am abandonat doar ca să devin, dintr-un simplu observator, un contemplativ. Naveta pe care o făceam la pas vreme de cel puţin 3 ore pe zi pe coclaurile pustii din sudul Iaşului, unde aveam un post de suplinitor la o şcoală de gimnaziu, mă elibera de toate constrângerile societăţii, de toate regulile pe care trebuia să le respect în comunicarea cu ceilalţi, de toată atenţia pe care trebuia să o acord oraşului, tehnicii, artificialului de orice fel. Comunicam cu natura fără cuvinte, altfel, şi asta era fantastic. Aveam timp destul să văd cerul, iarba, buburuzele, păducelul înflorit, melcii, roua, bălţile, noroiul şi gheaţa, fulgii de zăpădă, furnicile, buruienile, porumbul uscat şoptind în vânt, ploaia din livada cu meri. Dacă nu te simţi liber în natură, dacă nu te simţi în largul tău acolo, nu ştiu în ce măsură te mai poţi conecta la profunzimile lumii şi ale universului.

 3.     Cine au fost acei ghizi, profesori, maeștri care te-au călăuzit și inspirat în drumul tău către spiritul  autentic al haikuului?

Primul maestru în ale haikuului mi-a fost scriitorul Florin Vasiliu. Am participat câţiva ani la şedinţele cercului Societăţii Române de Haiku din Iaşi, unde am descoperit că există şi altfel de poezie, cu foarte multe reguli estetice necunoscute mie. De la el am învăţat teoria haikuului.

Al doilea maestru a fost poetul Şerban Codrin, cel care mi-a dat exemplele cele mai clare că se poate scrie haiku de înaltă calitate în limba română respectând toate regulile formale şi estetice. De la el am învăţat faptul că aş putea scrie.

Al treilea maestru este unul universal, un maestru colectiv. Învăţ foarte multe din poemele câştigătoare ale concursurilor internaţionale de haiku pe care le citesc. De la acest „maestru” am învăţat şi învăţ cel mai mult. Uneori poartă numele lui David Cobb, alteori al lui Ron Moss, Dorota Pyra sau Carolyn Hall, Adjei Agyei-Baah sauDjurdja Vukelic-Rozic, Jordi Climent Botella, Kala Ramesh sau Rosa Clement.  Mereu apar surprize, în ciuda faptului că, aparent, a fost deja spus totul.

În ordine cronologică, al patrulea maestru care mi-a deschis ochii asupra lucrurilor nespuse dintr-un poem haiku a fost poetul Corneliu Traian Atanasiu, ale cărui comentarii sunt la fel de preţioase şi inspirate ca poemul în sine. În acest fel, am putut descoperi adâncimi şi înţelesuri pentru nişte poeme care, altfel, nu mi-ar fi spus mai nimic.

 4.     Care au fost cea mai interesantă, de impact experiență pe care ai avut-o,  în călătoria ta ca haijin?

În Japonia, există dintotdeauna tradiţia unor turniruri poetice, seri în care poeţii se adună în jurul unui maestru şi concurează cu poeme pe o anumită temă. Anonime, scrise pe o bucată de hârtie. Faptul că sunt un vânător asumat de premii la concursurile internaţionale a fost, şi este în continuare, cea mai interesantă experienţă ca poet. „Vânând” premii pentru o colecţie personală, m-am descoperit pe mine. Mulţi poeţi afirmă că scriu pentru ei înşişi şi că le este suficient. Şi mulţi poeţi mai afirmă că poemele lor nu sunt scrise pentru concursuri, acestea dăunând poeziei, purităţii ei. Este foarte adevărat că poezia o scrii pur şi simplu pentru că aşa simţi, că trebuie scrisă. Dar nu e scrisă pentru a o citi doar tu. E o consemnare a unei trăiri personale la care este martor, vrei-nu vrei, şi altcineva. Poezia este scrisă pentru un martor, asta e clar. El este Dumnezeu şi ar fi suficient doar atât. Dar unii doresc să lărgească într-un cerc mai mare acest sentiment de comuniune. Asta am simţit şi eu. Cât despre ideea că un poet nu trebuie să scrie pentru concursuri, e discutabilă. Pentru mine, orice concurs a fost motorul, motivaţia de a compune. Personal, nu aş fi ajuns să scriu atâtea poeme valoroase dacă nu ar fi fost concursurile la care am participat. Ele au fost cele care m-au obligat să devin mai bun pe zi ce trece, să mă întrec pe mine însumi, să explorez spaţii culturale la care, altfel, nici nu m-aş fi gândit, să-mi lărgesc orizontul lingvistic, simbolistic. Doar aşa am reuşit să scriu sau să traduc de unul singur poeme în 25 de limbi diferite şi să fiu şi premiat. Concursurile m-au obligat să fiu atent şi la ceilalţi, să mă bucur şi pentru poemele altora ca şi cum le-aş fi scris chiar eu. Şi o fac din toată inima. Mi-a adâncit senzaţia de comuniune cu creatorii de frumos. Faptul că poemul compus de tine vorbeşte cuiva mult mai mult decât îi spune numele tău este extraordinar, asta e adevărata satisfacţie pe care o are un poet de haiku. E o experienţă de care un poet care nu participă la concursuri nu are parte. Personal, accept fără rezerve riscul de a nu fi premiat, de a nu mă ridica la nivelul aşteptărilor, decât să-mi fie frică să-mi pierd „reputaţia” participând cu un poem mai puţin inspirat, dar care mie îmi place. Competiţia face parte din viaţă, iar poetul este şi el un om. Adică imperfect.

 5.     Care sunt visele, dorințele, proiectele tale legate de haiku?

Proiectele mele legate de haiku sunt incluse în proiecte un pic mai largi, de exemplu de a scrie tanka şi renga, poeme-în-lanţ. Pe plan intern, aş dori să urmez calea lui Şerban Codrin, de a crea o arhitectură poetică, aşezând poemele într-o ordine simbolică a înţelesurilor lumii, în ritmuri ancestrale şi celeste. În lume, aş dori să continui cât pot de mult să cuceresc noi spaţii culturale şi lingvistice cu haikuurile mele, să fiu pionier în zone neatinse de poeţi români, să descopăr insule de haiku de negăsit încă pe atlasul liricii nipone. Până acum am cucerit 33 de ţări de pe aproape toate continentele, am legat, în numele haikuului, România de insule de haiku izolate lingvistic de comunitatea internaţională de haiku şi de care publicul de limbă engleză sau japoneză nici nu are habar. Un exemplu clasic este Curaçao. Mai am de cucerit continentul pinguinilor, Antarctica, dar aici e foarte greu pentru că staţiunile polare de cercetare şi explorare nu organizează concursuri literare de niciun fel, cu atât mai puţin de poezie sau de haiku. Am pierdut ocazii importante de a fi premiat în Mexic, Filipine, Iran, Lituania, Grecia, Costa Rica, Chile, Ghana, Mongolia, Africa de Sud unde au fost organizate ocazional concursuri de profil. În aşteptarea deschiderii din nou a acestor spaţii şi  a altor orizonturi, am doar un front de lucru virtual. Proiectele editoriale nu au fost niciodată prioritare pentru mine. De aceea, abia acum, după 31 de ani de când am aflat că haikuul există şi la 19 ani de la primul premiu obţinut la un concurs internaţional, am decis să debutez cu volum.

(...)

,,Haikuul este doar nodul clepsidrei, el face posibilă curgerea trăirilor dintr-un registru în altul.,,

( - va continua - )

Mulțumesc, Eduard Țară, pentru povestea frumoasă pe care o împărtășești cu noi și în mod special pentru haikuurile deosebite, care în curând vor putea fi citite de iubitorii genului, în volumul ,,luna în țăndări,, , publicat la Editura Carte Inspirată.

Clara Toma,

editor

 

....................................................

Mar. 19, 2021

 

,,Una dintre diferențele care deosebesc un om înțelept de unul nesăbuit este aceea că omul înțelept acordă atenție celor mai mici lucruri, în timp ce omul nesăbuit se împiedică de ele sau le neglijează total.

Înțelepciunea constă în păstrarea lucrurilor în relațiile lor corecte, în a acorda tuturor lucrurilor, atât celui mai neînsemnat precum și celui mai important, locul și timpul potrivit.

A încălca această ordine înseamnă a produce confuzie și dezacord, iar nefericire este doar un alt nume pentru dezacord.,,

 

James Allen

Cartea este disponibilă la Ed. Carte Inspirată, în versiune e-book.

În versiune printată va fi disponibilă în luna mai.

Detalii și comenzi la : carteinspirata@gmail.com

..............................

Mar. 17, 2021
,,Pasiunea se află la baza structurii vieții; pacea se află în fruntea și la vârful acesteia.
Dacă la început nu există pasiune, nu va exista nici putere de muncă și nicio realizare nu va putea fi obținută.
Pasiunea reprezintă putere, însă putere direcționată greșit, putere care produce durere în loc să aducă fericire. Forțele sale, ce sunt instrumente de distrugere în mâinile celor nesăbuiți, sunt instrumente de protecție și conservare în mâinile celor înțelepți.
Atunci când acestea sunt controlate, concentrate și direcționate în mod benefic, ele vor reprezenta energia de lucru.
Pasiunea este sabia de foc ce păzește porțile Paradisului. Ea îi împiedică să intre pe cei nesăbuiți și îi protejează pe cei înțelepți.,,
 
 
James Allen, fragment din cartea ,,De la Pasiune la Pace,, - publicată la Editura
Carte Inspirata.
 
Disponibilă în versiune e-book.
 
Detalii și comenzi la adresa: carteinspirata@gmail.com
 
..................................
Mar. 8, 2021
,,Pentru a câștiga un renume în profesia ei, o gheișă trebuie să fie frumoasă sau foarte inteligentă, iar cele renumite au de obicei ambele calităţi – fiind alese la o vîrstă fragedă de profesorii lor, care întrevăd astfel de calități. (...)

Kimiko întruchipa idealul de frumusețe japonez, un standard ce nu corespunde decît uneia din o sută de mii de femei. De asemenea, ea era mai mult decît inteligentă: ea era perfectă. (...)Prima ei apariție publică a dat emoţii lumii animate din Kyoto. Era evident că ar fi putut face aproape orice cucerire ar fi dorit, iar soarta era de partea ei.(...)

Era perfect formată pentru profesia ei. Fusese învățată cum să se comporte aproape în orice situaţie. Cunoştea, de asemenea, tot ceea ce ar fi trebuit să ştie despre: puterea frumuseţii și slăbiciunea pasiunii; arta promisiunii și valoarea indiferenței; toată nebunia și tot răul ce există în inima unui bărbat. (...)

Într-o zi, a început să circule vestea uluitoare că, în sfîrşit, inima lui Kimiko s-a înmuiat. Ea a plecat cu cineva în stare să-i ofere toate chimonourile frumoase pe care şi le dorea – cineva dornic de a-i da, de asemenea, şi o poziție socială, reducînd la tăcere bîrfele despre trecutul ei nonconformist – cineva dispus să moară pentru ea de zeci de ori, cineva care era deja mort pe jumătate, din dragoste pentru ea. (...)

Kimiko era diferită de alte gheişe prin nobleţea originii sale. Înainte de a-şi luat un nume profesional, numele ei era Ai, care, scris cu caracterul adecvat, înseamnă dragoste. Scris cu un alt caracter pentru acelaşi sunet, înseamnă durere. Povestea lui Ai fost una de dragoste, dar şi de durere. (...)

În a patra lună a calendarului lunar, Kimiko a fost condusă în casa pregătită pentru ea – un loc în care să uite toate realitățile neplăcute ale vieții – un fel de palat din poveşti. Acolo ar fi trebuit să se simtă ca renăscută. Dar primăvara a trecut, iar vara a venit – însă, Kimiko a rămas pur și simplu Kimiko. Ea a încercat de trei ori, din motive nespuse, să amîne ziua căsătoriei.

În luna a opta, Kimiko a încetat să mai tegiverseze lucrurile, exprimîn­du-şi motivele cu mare delicateţe, însă foarte ferm:
„A sosit vremea să-ţi destăinui tot ceea ce am amînat să-ţi spun pînă acum. De dragul mamei care mi-a dat viaţă şi de dragul surorei mele mai mici, am trăit în iad. Acesta este trecutul, dar focul mă arde încă şi nu pot să scap de arsura sa. Nu se cuvine ca o femeie ca mine să intre într-o familie onorabilă – nici să îţi aducă pe lume un fiu – nici să îţi clădească un cămin... Dă-mi voie să-ţi spun, deoarece eu cunosc răul mult mai bine decît tine... Niciodată nu voi fi eu soția ta, pentru a deveni ruşinea casei tale. Pot să îţi ţin companie, să ne distrăm împreună, să fiu invitata ta pentru o oră – şi nu o fac pentru daruri. Cînd nu voi mai fi cu tine – desigur, va veni şi ziua aceea! – vei înţelege mai bine ce îţi spun acum. Îţi voi fi dragă în continuare, dar nu ca acum – căci asta este nebunie. Îţi vei aminti aceste cuvinte, spuse din inimă. O doamnă adevărată, delicată, va fi aleasă pentru tine, pentru a deveni mama copiilor tăi.
Dragostea mea, eu sînt doar nebunia ta – o iluzie, un vis, o umbră trecătoare prin viaţa ta. Poate, cu timpul aş putea însemna mai mult pentru tine, dar o soție pentru tine niciodată – nici în această existență și nici în cea viitoare. Cere-mi asta încă o dată – și voi pleca.”

În luna a zecea, fără nici un motiv, Kimiko a dispărut – s-a disipat – a încetat să mai existe.
Nimeni nu a știut cînd, unde sau cum a plecat. Lunile s-au transformat în ani, nimeni din miile de persoane care o cunoscuseră și o admiraseră pe frumoasa dansatoare, nu au mai văzut-o pe Kimiko niciodată. (...)

Timpul usucă toate lacrimile și liniștește toate nostalgiile; și nici măcar în Japonia, nu încearcă cineva să moară de două ori pentru aceeași disperare. Iubitul lui Kimiko a devenit mai înțelept; au găsit o persoană foarte plăcută pentru a-i fi soţie, care i-a dăruit un fiu. Au mai trecut alţi ani, iar în casa din poveşti, unde fusese odată Kimiko, era acum fericire.

Într-o dimineață, la casa aceea, a venit o călugăriţă ce părea că adună pomeni, iar copilul auzind strigătul ei budist „Ha-ii! ha-ii!”, a alergat la poartă.
Curînd după aceea, o servitoare, aducînd pomana de orez obişnuită, s-a mirat să vadă călugărița mîngîind copilul şi şoptindu-i ceva. Apoi copilul i-a strigat servitoarei: „Lasă-mă pe mine să ofer!” – iar călugăriţa a rugat-o şi ea, păstrîndu-şi chipul în umbra pălăriei sale mari de paie: „Vă rog să permiteţi copilului să-mi dea pomana.” În momentul acela, băiatul a pus orezul în castronul călugăriţei-cerșetoare.
Apoi ea i-a mulţumit şi l-a întrebat – „Acum vrei să-mi repeţi cuvintele pe care te-am rugat să le spui tatălui tău?” Iar copilul a murmurat – „Tată, cineva pe care nu o vei mai întîlni niciodată în lumea aceasta, spune că inima ei se bucură văzîndu-l pe fiul tău.”
Călugărița a rîs încet, l-a mîngîiat din nou și a plecat repede.
Iar servitoarea a rămas locului, mirată mai mult ca oricînd, în timp ce copilul a alegat la tatăl său pentru a-i spune cuvintele cerşetoarei.
Ochii tatălui s-au înceţoşat auzind aceste cuvinte şi el a plîns, pentru că el şi numai el știa cine fusese cerşetoarea de la poartă – şi sensul sacrificiului ei ascuns.

Acum, el se gîndeşte profund, dar nu spune nimănui nimic.
Ştie că spațiul dintre doi sori este mai mic decît distanța dintre el și femeia care l-a iubit.,,

(Kimiko, extras din cartea KOKORO - Păreri și ecouri despre viața interioară japoneză, autor Lafcadio Hearn.

Traducerea: Neculai Amălinei - Shogun Center for Japanese Studies (www.shogun.ro)

Publicată recent la: Editura Ascendent (www.edituraascendent.ro)

Disponibilă în rețeaua de distribuție a editurii cât și prin comenzi la: cartiascendent@gmail.com 
 
............................